Necuvintele

(Lumea-i oarbă. Tu cum eşti?)



[...] şi ştii... mă simt bătrână, în armonie cu pielea, oasele şi ochii-mi decăzuţi. Nu te-aş mai atrage, aşa cum niciun corp învechit de timp nu mai reprezintă o enigmă. Toate sunt scrise pe trup, toate sunt la vedere. Mai putem noi oare [...] ? Iartă-mă, sperasem că şi "da" poate fi un răspuns într-o existenţă construită din "nu". Îl accept ca [...] viaţa mea.

Am deprins un automatism ciudat, poate-i doar o reacţie, un spasm. Continui să păşesc, mai nesigur ca altădată. Nu din cauza destinaţiei, doar ştim unde ne ducem cu toţii, ci din cauza picioarelor mele obosite de atâtea încercări, de atâtea reveniri. Acum nu mai fac niciun pas înapoi pentru că port în mine totul. Greutatea şi golul [...] mă sufocă, dar zâmbesc [...] nu ştiu ce altceva să fac.

Dacă ai putea să vezi cum decade totul în jurul meu... O infinită armonie, o tăcută înţelegere între mine şi aerul înconjurător. Privesc şi o mirare amară îmi modelează trăsăturile [...] ştie aşa cum şi tu ştiai cândva.

M-am gândit tot timpul la mii de vieţi alternative, regretul a devenit o a doua natură. Mă gândeam, în apăsarea nopţii, la cum am ştiut noi să [...] totul, devenind nimicul.

Ştiu, ştiu că vorbesc fără sens. Vroiam doar să [...] Nu te teme, am să tac [...] pentru tine.



(Lumea-i mută. Tu ai curaj să strigi?)

Şi mi-e greu să privesc realitatea cu ochi limpezi

Când plânsul rece al cerului îmi apasă privirea