Necuvintele

Fereastra plânge, iar tu aduni în ochi mii de ploi...



Şi-atunci eu îţi şoptesc o poveste despre spaţii vaste, fără apăsări, îmbrăţişări ale aerului, miresme de liliac, litere desenând pereţii, aburi de cafea, răcoare de dimineaţă, ziduri care nu se contractă, geamuri care nu separă, clipe care se dilată...

" D'où je viens le temps n'existe pas,
Les secondes deviennent des heures,
Les années de courts instant sitôt envolés
Et nos mots trompeurs sont remplacés
Par la musique et les couleurs
Qui flottent comme des parfums dans l'air ambré "


Alcest

Desfiinţând spaţiul, timpul, tot ce există între şi în afară. Neclintire inocentă, pierdere de sine sau doar un fel de a trăi în interiorul unei culori, în exteriorul unui gând, în jumătatea unui cuvânt.

Timpul meu se măsoară în oameni. Uneori poveştile mă apasă atât de tare încât ţigla s-a prăbuşit într-una din camere. Nu, acum nu mai e nimeni aici, au plecat cu toţii. Tresar uneori când privesc de sus sau din lateral câte un vagabond cu un curaj destul de mare să se adăpostească aici, un spaţiu care nu mai ocroteşte, nici măcar de vânt sau de frig. Am devenit căminul celor care nu mai au nimic de pierdut.

Mă bucur că nu am picioare. Eu am ferestre. Sparte. Una lângă cealaltă, una în faţa celeilalte. Oare cum ar fi dacă oamenii şi-ar lăsa picioarele la intrare? Dacă ar fi construiţi din ferestre? Una lângă cealaltă, una în faţa celeilalte. Să le spargă, să iasă din ei, să-şi abandoneze tălpile, să nu mai mănânce pământul.

Timpul meu nu stă pe loc. În curând se lasă seară. Tic-tac... o bucată de var... tic-tac... un ciob... tic-tac... o viaţă...




Here's to the chaos inside (a toast)

Pentru azi nu s-au scris cuvinte.

Pentru azi am amestecat compoziţia muzicală a paşilor şi tăcerea opririlor.

Pentru azi micşorăm distanţe, presimţind apropieri.

El: Atâtea plecări...atâtea reveniri...

Ea: Nici tu nu mai crezi...

El: Este a nu ştiu câta oară când îţi strângi picioarele şi le aşezi sub tine.

Ea: A nouăzeci şi noua oară, mai exact.

El: ... până la infinit nu mai e mult...

Ea: Iar mă consideri o copilă. Am să... Da, de data asta o să-mi iau şi ochii şi-i voi pune în buzunarul de la piept! Am să-mi dezlipesc şi buzele de pe carnea ta şi le voi arunca în rucsac!

El: Îmi place când te enervezi.

Ea: Te blestem! Mă înec cu tine!

El: Calmează-te, ia tot ce vrei, dar lasă-mi mâinile, degetele care desenează forme ciudate în aer şi în mine, apăsând pe răni ca să le cicatrizeze şi pe ochii pentru a-i ţine închişi. Ele ştiu exact unde mă doare.

Ea: Am să le las doar cât să le simţi căldura, să te învăluie şi să le duci lipsa în fiecare secundă de acum încolo.

El: Dar nu poţi să mă laşi singur aici!

Ea: Nu te las singur... Voi fi înlocuită de absenţa mea, avem aceeaşi formă, te va ajuta să înduri frigul, doar că-i goală şi n-are degete sau gust.

El: Dar rănile? Ochii?

Ea: Lasă rănile să curgă şi ochii să se deschidă.