Necuvintele

Zâmbeşte înainte ca mocirla să-i inunde plămânii.

Înlocuirea dorului din oase printr-o îmbrăţişare. Să fii smuls din tine însuţi... poate aşa mai reuşeşti să faci un pas, să-ţi îndrepţi umerii care poartă regretul...

Închişi în roşu, căutăm punctele de reper din podea
Ne lipim de pereţii reci pentru a simţi certitudinea spaţiului

Fără cuvinte, adunăm tăceri în balans
Cu spaime, trezim coşmarul

În fiecare bucată palpită un univers infinit.

În secunda în care ceasul a îngheţat de uimire, timpul nostru a început să bată. Nu e coerent, urcă şi coboară... Se opreşte pentru a lovi intens la următoarea clipire. Nu are ordine, nu se simte constrâns de geamuri. Sfidează orice mecanism, provoacă viaţa, iar sunetul transmis nu este repetitiv, monoton sau ireversibil, ci concentrează secole de trăiri şi bătăi ale inimii.


Timpul nostru suntem noi.