Necuvintele

He was drifting in and out of (in)sanity with his old bicycle.

Când alunecam prin parcuri simţind bătăile ritmice ale ierbii şi ale asfaltului. Lăsându-ne în urmă sau privindu-ne înainte, dar mai ales oprindu-ne.

" În oraşul cu un singur locuitor
Timpul are o singură secundă
Ochiul meu vede o singură dată
Urechea mea ascultă un singur sunet
Prin parcul cu un singur arbore
Fac plimbări de un singur pas "

Ai făcut la moarte semn - în vis

"The dreams in which I'm dying are the best I've ever had."

"M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă
Până când gândul
Mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
Adumbrindu-mă
Până când nevăzutul
Mi-a devenit văzut.
Stau ca şi cum cineva
Ar trebui să-şi aducă aminte de mine
Şi-ntre timp, ros de aer şi nins
Mi se stinge lumina-n oricine."

"Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt."

Trebuie să presăm pământul de sub tălpi şi să ne lovim cu putere în timp ce adunăm lumile din unghiuri opuse, dacă vrem ca umbrele să ni se întâlnească?

În prelungirea tăcerii se află întotdeauna umbra mea şi a ei. Acolo fără nicio ezitare, chiar şi în absenţa luminii sau în prezenţa cuvintelor, se identifică in denivelările pământului, luând forma şi amarul lui, cu un vis mort legănat în braţe.

" O umbră să fiu acum, să uit de greutate, oare aşa mă pot ridica? "

"Acesta este zborul meu."

... breathing only pictures.

Care este suma mai multor entităţi singuratice?

Aventurile unui solitar, la malul mării.

- Căpşune sau vişine?
- Finetti

Te-am întâlnit, aşa cum mi se întâmplă frecvent. Te afli în faţa mea, îmi zâmbeşti uneori fugitiv, alteori te opreşti şi mi te aşezi pe umăr. De multe ori ai fost prea grea, cu toate că eşti un simplu copil. N-am să uit ochii aceia mari care îmbrăţişau o lume întreagă, genunchii zgâriaţi sau colţurile unde te piteai ore întregi pentru a putea contempla universul prea mare pentru a-l putea înţelege.

Ştiu că ţi-a fost greu, recunosc, îmi e şi mie. Ştiu de câte ori ai plâns şi cât de frecvent ai mai fi făcut asta de-ai fi rămas pentru totdeauna copil. Atunci nu aveam ce-ţi face, eram captivă într-un rol nedistribuit încă, apăream din când în când, dar fără formă şi încă nu am reuşit să aflu dacă sunt aşa cum ţi-ai imaginat. Dar să lăsăm regretele la o parte, eşti prea mică pentru păreri de rău.

Nu uita, te rog, că acum de-mi plângi, te pot consola, mă întorc la tine şi te las să-mi stai în braţe, să mi te aşezi în cap, să-mi intri în celule şi să-mi deranjezi circulaţia sângelui sau ritmul respiraţiei. Şi îţi promit că vom face magii, iar umbrele care te înspăimânta se vor stinge. Ne vom izola, în alte colţuri, gândindu-ne la strigătele mute din afara noastră şi vom dansa pe o melodie numai de noi ştiută, care se va repeta la nesfârşit.

" I'm building a cage to chew things over,
Far from where the rats can chew my brain "

O simplă detaşare, desprindere de tine însuţi. Te priveşti plecând, aşteptând. Poţi merge oricând, oricum, oriunde. Nu te grăbeşti nicăieri în clipa în care realizezi că nu ai unde să ajungi.

" Există momente când eşti "mai puţin decât tine însuţi" şi mai puţin decât orice. Mai puţin decât un obiect pe care îl priveşti, mai puţin decât un scaun şi decât o bucată de lemn. Eşti dedesubtul lucrurilor, în subsolul realităţii, sub viaţa ta proprie şi sub ceea ce se întâmplă în jur... Eşti o fantomă mai efemeră şi mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ţi-ar trebui atunci un efort imens ca să înţelegi inerţia simplă a pietrelor şi zaci abolit, redus la "mai puţin decât tine însuţi" în imposibilitatea de a face acel efort. "

Max Blecher

" Şi atunci cum de nu m-am prăbuşit până acum stând în picioare, de vreme ce însăşi axa de susţinere a corpului e ruptă? "

Max Blecher

" Câteodată, noaptea, mă trezesc dintr-un coşmar teribil; este visul meu cel mai simplu şi cel mai înspăimântător.
Visez că dorm adânc în patul în care m-am culcat de cu seară. E acelaşi decor şi timpul aproximativ exact al nopţii; [...] Văd în vis şi simt poziţia în care mă aflu, ştiu în care pat şi în care odaie dorm, visul meu se mulează ca o piele subţire şi fină peste poziţia mea adevărată şi peste somnul meu din acea clipă, în această privinţă s-ar putea spune că sunt treaz: sunt treaz, dar dorm şi visez veghea mea. Visez somnul meu şi în acel moment.
Şi iată că de-odată simt cum somnul se adânceşte, se îngreuiază şi tinde să mă tragă după el.
Vreau să mă trezesc şi somnul îmi atârnă greu de pleoape şi de mâini. Visez că mă agit, că dau din mâini, dar somnul e mai tare decât mine şi după ce m-am zbătut o clipă, mă cuprinde mai greu şi mai tenace, încep atunci să ţip, vreau să rezist somnului, vreau ca cineva să mă trezească, îmi trag palme cu violenţă ca să mă scol, mi-e teamă că somnul mă va scufunda prea adânc, de unde nu voi putea reveni niciodată, implor ca să mă ajute cineva, şi ca să fiu zgâlţâit...
Într-un sfârşit ultimul meu ţipăt, cel care a fost mai puternic mă trezeşte. Mă găsesc deodată în odaia mea adevărată care e identică odăii mele din vis, în poziţia în care mă visam, la ora când bănuiam în coşmar că mă zbat.
Ceea ce văd acum în jurul meu diferă foarte puţin de ceea ce vedeam cu o secundă mai înainte, dar are nu ştiu care aer de autenticitate, ce pluteşte în lucruri, în mine, ca o răceală bruscă a atmosferei iarna, care măreşte deodată toate sonorităţile...
În ce constă simţul realităţii mele?
În jurul meu a revenit viaţa pe care o voi trăi până la visul următor. Amintiri şi dureri prezente atârnă greu în mine şi eu vreau să le rezist, să nu cad în somnul lor, de unde nu mă voi întoarce poate niciodată...
Mă zbat acum în realitate, ţip, implor să fiu trezit, să fiu trezit în altă viaţă, în viaţa mea adevărată. Este cert că e plină zi, că ştiu unde mă aflu şi că trăiesc, dar lipseşte ceva în toate acestea, aşa ca în grozavul meu coşmar.
Mă zbat, ţip, mă frământ. Cine mă va trezi?
În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde.
Cine mă va trezi?
Întotdeauna a fost aşa, întotdeauna, întotdeauna. "

Max Blecher

... respiraţi poveşti, adunaţi nemărginiri, uniţi mări de dor şi de visare.

Zâmbeşte înainte ca mocirla să-i inunde plămânii.

Înlocuirea dorului din oase printr-o îmbrăţişare. Să fii smuls din tine însuţi... poate aşa mai reuşeşti să faci un pas, să-ţi îndrepţi umerii care poartă regretul...

Închişi în roşu, căutăm punctele de reper din podea
Ne lipim de pereţii reci pentru a simţi certitudinea spaţiului

Fără cuvinte, adunăm tăceri în balans
Cu spaime, trezim coşmarul

În fiecare bucată palpită un univers infinit.