Necuvintele

Într-un univers compus din blocaje, fragmente şi degradări, revolta şi spasmul interior devin singurele certitudini ale vieţii.

( Schimbaţi decorul violet şi replicile fără sens )



Doamnelor şi domnilor, din acest moment începem filmarea... De ce filmăm? Ca să putem asista, ca martori muţi, la trecerea implacabilă a timpului, să conştientizam moartea celulelor, să vă privim disperarea şi nostalgia în ochi, strigătul şi invocarea unui trecut, care trăieşte în voi, dar într-un mod abstract, iar voi sunteţi prea conştienţi de trupul vostru pentru a putea privi esenţa.

Uitaţi-vă bine în jur... Niciodată nu va fi acelaşi soare, niciodată nu veţi mai păşi cu exact aceeaşi greutate de pe un picior pe celălalt, un asfalt, care va fi întotdeauna prea cald sau prea rece. Aerul pe care îl atingeţi (cu priviri, cu mâini sau cu plămânii) vă va lovi prea brusc sau abia îşi va face simţită prezenţa. Inspiraţi, expiraţi. Respiraţi. Inima nu bate la fel ca în prezent.

Stop cadru!



Să vorbim despre secunde. Construcţii aparent fragede, naive şi iluzorii. Secundele se clasifică în două categorii: categoria celor care participă bucată cu bucată la colosala construcţie a timpului şi categoria celor solitare, revoltate împotriva şirului infinit (în aparenţă) de stabilitate, ciclicitate, siguranţă. Monotonie, absurd.

Sunt secundele care ies în afara timpului pentru a defini cu adevărat existenţa mică şi efemeră a fiecărui om. Acesta este timpul care nu îmbătrâneşte, nu doare, nu sperie, ci determină, ridica, formează. În care sunteţi nemuritori, niciodată prea săraci, prea urâţi sau prea bolnavi. Întotdeauna perfecţi în această dulce imperfecţiune a umanităţii. Secunde care va înaltă şi vă cresc. Secunde care pulsează. Secunde care curg prin vene. Secunde care va urlă în plămâni.

Şi acum să continuăm filmarea trăirilor dezbrăcate de conţinut.


( This is not a time for silence )

Plecăm, purtaţi pe aripi
De uitare, de dor şi de strigăte goale,
Spre un abis ce ştie
Că timpul nu se măsoară în secunde




Timpul se amestecă în tine.

Trecutul este în faţa ta, iar viitorul te aşteaptă pe un peron, pe care-l poţi rata.

Coborâţi la următoarea?

O văd cât de intens simte lumea din interiorul ei, cât de armonios se împleteşte cu aerul care parcă încetează să se mai inspire la atingerea ei. Îmbrăţişarea mistică. Fără a avea aripi, zboară. Un zbor neîntrerupt. Un zbor asumat, acceptat. Pentru că revolta din ea se traduce printr-o mişcare confuză de îndepărtare şi de izolare. Pentru că tot ceea ce îi rămâne este să îşi întindă braţele şi să se lasă purtată. Pentru că ştie... zborul intensifică emoţia căderii, greutatea apăsătoare, gustul de pământ de pe buze... dar e pregătită să zboare.

Nu ştiu cine e... Nu ştiu cum o cheamă... Pentru mine este Mara... sau Alma... sau...

Oraş urban. Aer Urban. Străzi urbane. Clădiri urbane. Locuinţe urbane.
Vieţi urbane. Vise urbane. Speranţe urbane. Zâmbet urban.
Suferinţe urbane. Singurătăţi urbane. Disperări urbane.
Gri urban. Paşi urbani.
Sfârşit urban.

Cu drag... şi dor...

Valuri sărat-pustiite. Nisip galben-uitat. Vânt îngăduitor-nostalgic. Amestec armonios. Ne permite să ne aruncăm în pântecele unei mame care ne aşteaptă solitar. Uneori calmă, alteori zbuciumată. Păşim spre ea dezbrăcaţi. De orice calitate, de orice defect... Fiinţe ideale, abandonate, într-un context de-un albastru-pur. Fără ezitare, ne acceptă.



Contextul se schimbă, fiinţele ideale redevin oameni. Cu nenumărate calităţi, cu infinite defecte.



Dar ea e acolo. Chiar în tine. Te îndeamnă să priveşti şi să trăieşti...




...marea de visare

Je me promenerai dans l'oubli jusque mes pieds saingnent, en tombant dans la desolation.

Tăinuite în spatele unor braţe aparent uscate. Prin ele palpită viaţa.
Ocrotite de atingeri verzi. Sacrificiul delicat al unei frunze.

Ascund poveşti şi realităţi alternative. De noi, trecători prin această lume, noi, care ne oprim o clipă din drumul nostru solitar, dramatic, fără sens sau destinaţie şi avem revelaţia unor ziduri şi a unei fereastre, în care se zbat paşii unui alt drum. Solitar, dramatic, fără sens sau destinaţie.

Poate că păşim pe acelaşi asfalt. Poate că respirăm acelaşi aer. Nu ar fi mai îmbietor drumul în doi?

Dar oare cum să uiţi de sacrificiul delicat al unei frunze?

Hai să simţim hotelul în care
Trăiesc poveşti ce strigă
Şi prin pereţi să iasă vocea,
Cu disperări în non-culori
Şi cu tăceri oftate

Hai să privim cum zidul
Se sparge-n mii de rânduri,
Topeşte aşteptări ce dor,
Arzând distanţe reci şi surde,
Lipindu-ne cu gri suflarea

Hai să trăim hotelul şi ale lui suspine,
Mirându-ne, printr-o fereastră spartă,
De alte vieţi şi de afară,
De păşi care scâncesc şi care uită,
Că în ruine de clădiri sau oameni
A existat cândva o viaţă...

sau îmbrăţişarea clădirilor cu ochii.

Prin gânduri şi prin vise nenăscute...



Prin ochi şi prin încadrări timide...



Prin gură şi prin sunete şoptite...



Prin urechi şi prin adieri ovale...



Prin nas şi prin mirosul în culori...



Prin mâini şi prin atingeri moi...



Prin tălpi şi prin paşi pierduţi în regăsire...




Prin mine şi prin călătoriile unei realităţi absurde.

"mă gândesc la ea" spuse el, cu vocea tremurândă, cu emoţii care îl pot înălţa şi coborâ simultan, cu dorinţa ca ecoul acelor simple cuvinte să nu se spargă de un zid prea gros, ci să găsească fisuri, fisuri fine şi delicate, prin care să se strecoare încet, dar sigur fiecare rotunjire din fiecare literă.

"mă gândesc la ea" spuse el, vorbind cu absenţa, împărtăşindu-i acest secret, această concluzie nostalgică ce adună şi comprima trăiri intense, atât de intense încât nu s-au inventat vocale şi consoane pentru a le descrie în toată profunzimea lor.

"mă gândesc la ea" spuse el, pentru că ea e departe, dar nicicând n-a fost mai aproape. În minte, în vis şi în celule. În vieţi anterioare, în vieţi viitoare. În prezentul desenat în forme geometrice bruşte şi clare, dar cu mici bucle care ştiu să coloreze o existenţa.



"mă gândesc la el" spuse ea, cu vocea tremurândă, cu emoţii care o pot înălţa şi coborâ simultan, cu dorinţa ca ecoul acelor simple cuvinte să nu se spargă de un zid prea gros, ci să găsească fisuri, fisuri fine şi delicate, prin care să se strecoare încet, dar sigur fiecare rotunjire din fiecare literă.

"mă gândesc la el" spuse ea, vorbind cu absenţa, împărtăşindu-i acest secret, această concluzie nostalgică ce adună şi comprima trăiri intense, atât de intense încât nu s-au inventat vocale şi consoane pentru a le descrie în toată profunzimea lor.


"mă gândesc la el" spuse ea, pentru că el e departe, dar nicicând n-a fost mai aproape. În minte, în vis şi în celule. În vieţi anterioare, în vieţi viitoare. În prezentul desenat în forme geometrice bruşte şi clare, dar cu mici bucle care ştiu să coloreze o existenţa.

Casele îţi şoptesc poveşti în culori. Timpul stă pe loc, iar cerul este aproape....Atât de aproape încât dacă ridici braţele simţi că poţi atinge norii.
Acolo totul este posibil.





Trebuie doar să crezi.

Umbra învăluie ceea ce lumina abrutizează.




Lumina dezvăluie ceea ce umbra visează.

Ştii ce fac clădirile din prea mult dor de oameni?



Reinventează sunetul armonios al căderii.



Ştii de ce clădirile se ruinează?



Pentru a fi mai aproape de oameni.

Locuitori ai aceleiaşi celule.



Gemeni in uterul spaimei.

Frânturi de viaţă neglijate, înăbuşite de zbuciumul surd şi delirant al creşterii.
Imagini ce apar cu teamă şi dispar brutal. Pentru că sunt lovite. Pentru că respiră în alb, în negru şi în prea multe amestecuri vagi de gri. Mai ţii minte ce miros avea aerul respirat în culori?





Este ideal să ajungi un om mare. Dar oamenii cu adevărat mari sunt cei care încă ştiu... de copilul din ei... care zâmbeşte timid şi întinde braţele. Ascultă-l, priveşte-l şi miră-te. Vei rămâne surprins... ştie atât de multe.

...ziduri bătrâne. Înţelepte. Care strigă doar cât să te facă să întorci privirea către ele. Respectă-le şi nu trece indiferent. Opreşte-te o clipă.



Uită-te.



Simţi?

...te-ai putea privi căzând...



...bucată cu bucată...




...la nesfârşit?

...cu ale lui ruine.

Zile care se concentrează în tine. Zile care te concentrează în ele.