Necuvintele

Te-am întâlnit, aşa cum mi se întâmplă frecvent. Te afli în faţa mea, îmi zâmbeşti uneori fugitiv, alteori te opreşti şi mi te aşezi pe umăr. De multe ori ai fost prea grea, cu toate că eşti un simplu copil. N-am să uit ochii aceia mari care îmbrăţişau o lume întreagă, genunchii zgâriaţi sau colţurile unde te piteai ore întregi pentru a putea contempla universul prea mare pentru a-l putea înţelege.

Ştiu că ţi-a fost greu, recunosc, îmi e şi mie. Ştiu de câte ori ai plâns şi cât de frecvent ai mai fi făcut asta de-ai fi rămas pentru totdeauna copil. Atunci nu aveam ce-ţi face, eram captivă într-un rol nedistribuit încă, apăream din când în când, dar fără formă şi încă nu am reuşit să aflu dacă sunt aşa cum ţi-ai imaginat. Dar să lăsăm regretele la o parte, eşti prea mică pentru păreri de rău.

Nu uita, te rog, că acum de-mi plângi, te pot consola, mă întorc la tine şi te las să-mi stai în braţe, să mi te aşezi în cap, să-mi intri în celule şi să-mi deranjezi circulaţia sângelui sau ritmul respiraţiei. Şi îţi promit că vom face magii, iar umbrele care te înspăimânta se vor stinge. Ne vom izola, în alte colţuri, gândindu-ne la strigătele mute din afara noastră şi vom dansa pe o melodie numai de noi ştiută, care se va repeta la nesfârşit.

" Există momente când eşti "mai puţin decât tine însuţi" şi mai puţin decât orice. Mai puţin decât un obiect pe care îl priveşti, mai puţin decât un scaun şi decât o bucată de lemn. Eşti dedesubtul lucrurilor, în subsolul realităţii, sub viaţa ta proprie şi sub ceea ce se întâmplă în jur... Eşti o fantomă mai efemeră şi mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ţi-ar trebui atunci un efort imens ca să înţelegi inerţia simplă a pietrelor şi zaci abolit, redus la "mai puţin decât tine însuţi" în imposibilitatea de a face acel efort. "

Max Blecher

" Şi atunci cum de nu m-am prăbuşit până acum stând în picioare, de vreme ce însăşi axa de susţinere a corpului e ruptă? "

Max Blecher

În fiecare bucată palpită un univers infinit.

Pentru azi nu s-au scris cuvinte.

Pentru azi am amestecat compoziţia muzicală a paşilor şi tăcerea opririlor.

Pentru azi micşorăm distanţe, presimţind apropieri.

Mă revolt, dar revolta se întoarce în mine, implozie la fiecare secundă. Şi nu, nu îmi oferă nicio siguranţă mintală lumea de afară. Muzica a devenit zgomot. Dansul nostru este greoi. Frigul exterior pătrunde în creier, trece prin carne şi sapă în măduva oaselor, iar cel interior pătrunde în aer, trece prin haine şi sapă în oameni.

M-am împiedicat, într-o dimineaţă, de o altă lume...












Dor de iarna din poveştile copilăriei, în care mă pierdeam cu tot cu gânduri în zăpada... Zâmbeam spunând către nimeni: albul fulgilor de nea este mai alb decât albul pur.

(Lumea-i oarbă. Tu cum eşti?)



[...] şi ştii... mă simt bătrână, în armonie cu pielea, oasele şi ochii-mi decăzuţi. Nu te-aş mai atrage, aşa cum niciun corp învechit de timp nu mai reprezintă o enigmă. Toate sunt scrise pe trup, toate sunt la vedere. Mai putem noi oare [...] ? Iartă-mă, sperasem că şi "da" poate fi un răspuns într-o existenţă construită din "nu". Îl accept ca [...] viaţa mea.

Am deprins un automatism ciudat, poate-i doar o reacţie, un spasm. Continui să păşesc, mai nesigur ca altădată. Nu din cauza destinaţiei, doar ştim unde ne ducem cu toţii, ci din cauza picioarelor mele obosite de atâtea încercări, de atâtea reveniri. Acum nu mai fac niciun pas înapoi pentru că port în mine totul. Greutatea şi golul [...] mă sufocă, dar zâmbesc [...] nu ştiu ce altceva să fac.

Dacă ai putea să vezi cum decade totul în jurul meu... O infinită armonie, o tăcută înţelegere între mine şi aerul înconjurător. Privesc şi o mirare amară îmi modelează trăsăturile [...] ştie aşa cum şi tu ştiai cândva.

M-am gândit tot timpul la mii de vieţi alternative, regretul a devenit o a doua natură. Mă gândeam, în apăsarea nopţii, la cum am ştiut noi să [...] totul, devenind nimicul.

Ştiu, ştiu că vorbesc fără sens. Vroiam doar să [...] Nu te teme, am să tac [...] pentru tine.



(Lumea-i mută. Tu ai curaj să strigi?)

Şi mi-e greu să privesc realitatea cu ochi limpezi

Când plânsul rece al cerului îmi apasă privirea

Într-un univers compus din blocaje, fragmente şi degradări, revolta şi spasmul interior devin singurele certitudini ale vieţii.

O văd cât de intens simte lumea din interiorul ei, cât de armonios se împleteşte cu aerul care parcă încetează să se mai inspire la atingerea ei. Îmbrăţişarea mistică. Fără a avea aripi, zboară. Un zbor neîntrerupt. Un zbor asumat, acceptat. Pentru că revolta din ea se traduce printr-o mişcare confuză de îndepărtare şi de izolare. Pentru că tot ceea ce îi rămâne este să îşi întindă braţele şi să se lasă purtată. Pentru că ştie... zborul intensifică emoţia căderii, greutatea apăsătoare, gustul de pământ de pe buze... dar e pregătită să zboare.

Nu ştiu cine e... Nu ştiu cum o cheamă... Pentru mine este Mara... sau Alma... sau...

Oraş urban. Aer Urban. Străzi urbane. Clădiri urbane. Locuinţe urbane.
Vieţi urbane. Vise urbane. Speranţe urbane. Zâmbet urban.
Suferinţe urbane. Singurătăţi urbane. Disperări urbane.
Gri urban. Paşi urbani.
Sfârşit urban.

Tăinuite în spatele unor braţe aparent uscate. Prin ele palpită viaţa.
Ocrotite de atingeri verzi. Sacrificiul delicat al unei frunze.

Ascund poveşti şi realităţi alternative. De noi, trecători prin această lume, noi, care ne oprim o clipă din drumul nostru solitar, dramatic, fără sens sau destinaţie şi avem revelaţia unor ziduri şi a unei fereastre, în care se zbat paşii unui alt drum. Solitar, dramatic, fără sens sau destinaţie.

Poate că păşim pe acelaşi asfalt. Poate că respirăm acelaşi aer. Nu ar fi mai îmbietor drumul în doi?

Dar oare cum să uiţi de sacrificiul delicat al unei frunze?

Hai să simţim hotelul în care
Trăiesc poveşti ce strigă
Şi prin pereţi să iasă vocea,
Cu disperări în non-culori
Şi cu tăceri oftate

Hai să privim cum zidul
Se sparge-n mii de rânduri,
Topeşte aşteptări ce dor,
Arzând distanţe reci şi surde,
Lipindu-ne cu gri suflarea

Hai să trăim hotelul şi ale lui suspine,
Mirându-ne, printr-o fereastră spartă,
De alte vieţi şi de afară,
De păşi care scâncesc şi care uită,
Că în ruine de clădiri sau oameni
A existat cândva o viaţă...

Umbra învăluie ceea ce lumina abrutizează.




Lumina dezvăluie ceea ce umbra visează.