Necuvintele

Fereastra plânge, iar tu aduni în ochi mii de ploi...



Şi-atunci eu îţi şoptesc o poveste despre spaţii vaste, fără apăsări, îmbrăţişări ale aerului, miresme de liliac, litere desenând pereţii, aburi de cafea, răcoare de dimineaţă, ziduri care nu se contractă, geamuri care nu separă, clipe care se dilată...

Desfiinţând spaţiul, timpul, tot ce există între şi în afară. Neclintire inocentă, pierdere de sine sau doar un fel de a trăi în interiorul unei culori, în exteriorul unui gând, în jumătatea unui cuvânt.

Timpul meu se măsoară în oameni. Uneori poveştile mă apasă atât de tare încât ţigla s-a prăbuşit într-una din camere. Nu, acum nu mai e nimeni aici, au plecat cu toţii. Tresar uneori când privesc de sus sau din lateral câte un vagabond cu un curaj destul de mare să se adăpostească aici, un spaţiu care nu mai ocroteşte, nici măcar de vânt sau de frig. Am devenit căminul celor care nu mai au nimic de pierdut.

Mă bucur că nu am picioare. Eu am ferestre. Sparte. Una lângă cealaltă, una în faţa celeilalte. Oare cum ar fi dacă oamenii şi-ar lăsa picioarele la intrare? Dacă ar fi construiţi din ferestre? Una lângă cealaltă, una în faţa celeilalte. Să le spargă, să iasă din ei, să-şi abandoneze tălpile, să nu mai mănânce pământul.

Timpul meu nu stă pe loc. În curând se lasă seară. Tic-tac... o bucată de var... tic-tac... un ciob... tic-tac... o viaţă...




Here's to the chaos inside (a toast)

Pentru azi nu s-au scris cuvinte.

Pentru azi am amestecat compoziţia muzicală a paşilor şi tăcerea opririlor.

Pentru azi micşorăm distanţe, presimţind apropieri.

Mă revolt, dar revolta se întoarce în mine, implozie la fiecare secundă. Şi nu, nu îmi oferă nicio siguranţă mintală lumea de afară. Muzica a devenit zgomot. Dansul nostru este greoi. Frigul exterior pătrunde în creier, trece prin carne şi sapă în măduva oaselor, iar cel interior pătrunde în aer, trece prin haine şi sapă în oameni.

M-am împiedicat, într-o dimineaţă, de o altă lume...












Dor de iarna din poveştile copilăriei, în care mă pierdeam cu tot cu gânduri în zăpada... Zâmbeam spunând către nimeni: albul fulgilor de nea este mai alb decât albul pur.

Plecăm, purtaţi pe aripi
De uitare, de dor şi de strigăte goale,
Spre un abis ce ştie
Că timpul nu se măsoară în secunde




Timpul se amestecă în tine.

Trecutul este în faţa ta, iar viitorul te aşteaptă pe un peron, pe care-l poţi rata.

Coborâţi la următoarea?