Necuvintele

(Lumea-i oarbă. Tu cum eşti?)



[...] şi ştii... mă simt bătrână, în armonie cu pielea, oasele şi ochii-mi decăzuţi. Nu te-aş mai atrage, aşa cum niciun corp învechit de timp nu mai reprezintă o enigmă. Toate sunt scrise pe trup, toate sunt la vedere. Mai putem noi oare [...] ? Iartă-mă, sperasem că şi "da" poate fi un răspuns într-o existenţă construită din "nu". Îl accept ca [...] viaţa mea.

Am deprins un automatism ciudat, poate-i doar o reacţie, un spasm. Continui să păşesc, mai nesigur ca altădată. Nu din cauza destinaţiei, doar ştim unde ne ducem cu toţii, ci din cauza picioarelor mele obosite de atâtea încercări, de atâtea reveniri. Acum nu mai fac niciun pas înapoi pentru că port în mine totul. Greutatea şi golul [...] mă sufocă, dar zâmbesc [...] nu ştiu ce altceva să fac.

Dacă ai putea să vezi cum decade totul în jurul meu... O infinită armonie, o tăcută înţelegere între mine şi aerul înconjurător. Privesc şi o mirare amară îmi modelează trăsăturile [...] ştie aşa cum şi tu ştiai cândva.

M-am gândit tot timpul la mii de vieţi alternative, regretul a devenit o a doua natură. Mă gândeam, în apăsarea nopţii, la cum am ştiut noi să [...] totul, devenind nimicul.

Ştiu, ştiu că vorbesc fără sens. Vroiam doar să [...] Nu te teme, am să tac [...] pentru tine.



(Lumea-i mută. Tu ai curaj să strigi?)

Şi mi-e greu să privesc realitatea cu ochi limpezi

Când plânsul rece al cerului îmi apasă privirea

Într-un univers compus din blocaje, fragmente şi degradări, revolta şi spasmul interior devin singurele certitudini ale vieţii.

( Schimbaţi decorul violet şi replicile fără sens )



Doamnelor şi domnilor, din acest moment începem filmarea... De ce filmăm? Ca să putem asista, ca martori muţi, la trecerea implacabilă a timpului, să conştientizam moartea celulelor, să vă privim disperarea şi nostalgia în ochi, strigătul şi invocarea unui trecut, care trăieşte în voi, dar într-un mod abstract, iar voi sunteţi prea conştienţi de trupul vostru pentru a putea privi esenţa.

Uitaţi-vă bine în jur... Niciodată nu va fi acelaşi soare, niciodată nu veţi mai păşi cu exact aceeaşi greutate de pe un picior pe celălalt, un asfalt, care va fi întotdeauna prea cald sau prea rece. Aerul pe care îl atingeţi (cu priviri, cu mâini sau cu plămânii) vă va lovi prea brusc sau abia îşi va face simţită prezenţa. Inspiraţi, expiraţi. Respiraţi. Inima nu bate la fel ca în prezent.

Stop cadru!



Să vorbim despre secunde. Construcţii aparent fragede, naive şi iluzorii. Secundele se clasifică în două categorii: categoria celor care participă bucată cu bucată la colosala construcţie a timpului şi categoria celor solitare, revoltate împotriva şirului infinit (în aparenţă) de stabilitate, ciclicitate, siguranţă. Monotonie, absurd.

Sunt secundele care ies în afara timpului pentru a defini cu adevărat existenţa mică şi efemeră a fiecărui om. Acesta este timpul care nu îmbătrâneşte, nu doare, nu sperie, ci determină, ridica, formează. În care sunteţi nemuritori, niciodată prea săraci, prea urâţi sau prea bolnavi. Întotdeauna perfecţi în această dulce imperfecţiune a umanităţii. Secunde care va înaltă şi vă cresc. Secunde care pulsează. Secunde care curg prin vene. Secunde care va urlă în plămâni.

Şi acum să continuăm filmarea trăirilor dezbrăcate de conţinut.


( This is not a time for silence )

Plecăm, purtaţi pe aripi
De uitare, de dor şi de strigăte goale,
Spre un abis ce ştie
Că timpul nu se măsoară în secunde




Timpul se amestecă în tine.

Trecutul este în faţa ta, iar viitorul te aşteaptă pe un peron, pe care-l poţi rata.

Coborâţi la următoarea?