Necuvintele

Je me promenerai dans l'oubli jusque mes pieds saingnent, en tombant dans la desolation.

Tăinuite în spatele unor braţe aparent uscate. Prin ele palpită viaţa.
Ocrotite de atingeri verzi. Sacrificiul delicat al unei frunze.

Ascund poveşti şi realităţi alternative. De noi, trecători prin această lume, noi, care ne oprim o clipă din drumul nostru solitar, dramatic, fără sens sau destinaţie şi avem revelaţia unor ziduri şi a unei fereastre, în care se zbat paşii unui alt drum. Solitar, dramatic, fără sens sau destinaţie.

Poate că păşim pe acelaşi asfalt. Poate că respirăm acelaşi aer. Nu ar fi mai îmbietor drumul în doi?

Dar oare cum să uiţi de sacrificiul delicat al unei frunze?

Hai să simţim hotelul în care
Trăiesc poveşti ce strigă
Şi prin pereţi să iasă vocea,
Cu disperări în non-culori
Şi cu tăceri oftate

Hai să privim cum zidul
Se sparge-n mii de rânduri,
Topeşte aşteptări ce dor,
Arzând distanţe reci şi surde,
Lipindu-ne cu gri suflarea

Hai să trăim hotelul şi ale lui suspine,
Mirându-ne, printr-o fereastră spartă,
De alte vieţi şi de afară,
De păşi care scâncesc şi care uită,
Că în ruine de clădiri sau oameni
A existat cândva o viaţă...

sau îmbrăţişarea clădirilor cu ochii.

Prin gânduri şi prin vise nenăscute...



Prin ochi şi prin încadrări timide...



Prin gură şi prin sunete şoptite...



Prin urechi şi prin adieri ovale...



Prin nas şi prin mirosul în culori...



Prin mâini şi prin atingeri moi...



Prin tălpi şi prin paşi pierduţi în regăsire...




Prin mine şi prin călătoriile unei realităţi absurde.

"mă gândesc la ea" spuse el, cu vocea tremurândă, cu emoţii care îl pot înălţa şi coborâ simultan, cu dorinţa ca ecoul acelor simple cuvinte să nu se spargă de un zid prea gros, ci să găsească fisuri, fisuri fine şi delicate, prin care să se strecoare încet, dar sigur fiecare rotunjire din fiecare literă.

"mă gândesc la ea" spuse el, vorbind cu absenţa, împărtăşindu-i acest secret, această concluzie nostalgică ce adună şi comprima trăiri intense, atât de intense încât nu s-au inventat vocale şi consoane pentru a le descrie în toată profunzimea lor.

"mă gândesc la ea" spuse el, pentru că ea e departe, dar nicicând n-a fost mai aproape. În minte, în vis şi în celule. În vieţi anterioare, în vieţi viitoare. În prezentul desenat în forme geometrice bruşte şi clare, dar cu mici bucle care ştiu să coloreze o existenţa.



"mă gândesc la el" spuse ea, cu vocea tremurândă, cu emoţii care o pot înălţa şi coborâ simultan, cu dorinţa ca ecoul acelor simple cuvinte să nu se spargă de un zid prea gros, ci să găsească fisuri, fisuri fine şi delicate, prin care să se strecoare încet, dar sigur fiecare rotunjire din fiecare literă.

"mă gândesc la el" spuse ea, vorbind cu absenţa, împărtăşindu-i acest secret, această concluzie nostalgică ce adună şi comprima trăiri intense, atât de intense încât nu s-au inventat vocale şi consoane pentru a le descrie în toată profunzimea lor.


"mă gândesc la el" spuse ea, pentru că el e departe, dar nicicând n-a fost mai aproape. În minte, în vis şi în celule. În vieţi anterioare, în vieţi viitoare. În prezentul desenat în forme geometrice bruşte şi clare, dar cu mici bucle care ştiu să coloreze o existenţa.