Necuvintele

Într-un univers compus din blocaje, fragmente şi degradări, revolta şi spasmul interior devin singurele certitudini ale vieţii.

( Schimbaţi decorul violet şi replicile fără sens )



Doamnelor şi domnilor, din acest moment începem filmarea... De ce filmăm? Ca să putem asista, ca martori muţi, la trecerea implacabilă a timpului, să conştientizam moartea celulelor, să vă privim disperarea şi nostalgia în ochi, strigătul şi invocarea unui trecut, care trăieşte în voi, dar într-un mod abstract, iar voi sunteţi prea conştienţi de trupul vostru pentru a putea privi esenţa.

Uitaţi-vă bine în jur... Niciodată nu va fi acelaşi soare, niciodată nu veţi mai păşi cu exact aceeaşi greutate de pe un picior pe celălalt, un asfalt, care va fi întotdeauna prea cald sau prea rece. Aerul pe care îl atingeţi (cu priviri, cu mâini sau cu plămânii) vă va lovi prea brusc sau abia îşi va face simţită prezenţa. Inspiraţi, expiraţi. Respiraţi. Inima nu bate la fel ca în prezent.

Stop cadru!



Să vorbim despre secunde. Construcţii aparent fragede, naive şi iluzorii. Secundele se clasifică în două categorii: categoria celor care participă bucată cu bucată la colosala construcţie a timpului şi categoria celor solitare, revoltate împotriva şirului infinit (în aparenţă) de stabilitate, ciclicitate, siguranţă. Monotonie, absurd.

Sunt secundele care ies în afara timpului pentru a defini cu adevărat existenţa mică şi efemeră a fiecărui om. Acesta este timpul care nu îmbătrâneşte, nu doare, nu sperie, ci determină, ridica, formează. În care sunteţi nemuritori, niciodată prea săraci, prea urâţi sau prea bolnavi. Întotdeauna perfecţi în această dulce imperfecţiune a umanităţii. Secunde care va înaltă şi vă cresc. Secunde care pulsează. Secunde care curg prin vene. Secunde care va urlă în plămâni.

Şi acum să continuăm filmarea trăirilor dezbrăcate de conţinut.


( This is not a time for silence )

Plecăm, purtaţi pe aripi
De uitare, de dor şi de strigăte goale,
Spre un abis ce ştie
Că timpul nu se măsoară în secunde




Timpul se amestecă în tine.

Trecutul este în faţa ta, iar viitorul te aşteaptă pe un peron, pe care-l poţi rata.

Coborâţi la următoarea?

O văd cât de intens simte lumea din interiorul ei, cât de armonios se împleteşte cu aerul care parcă încetează să se mai inspire la atingerea ei. Îmbrăţişarea mistică. Fără a avea aripi, zboară. Un zbor neîntrerupt. Un zbor asumat, acceptat. Pentru că revolta din ea se traduce printr-o mişcare confuză de îndepărtare şi de izolare. Pentru că tot ceea ce îi rămâne este să îşi întindă braţele şi să se lasă purtată. Pentru că ştie... zborul intensifică emoţia căderii, greutatea apăsătoare, gustul de pământ de pe buze... dar e pregătită să zboare.

Nu ştiu cine e... Nu ştiu cum o cheamă... Pentru mine este Mara... sau Alma... sau...

Oraş urban. Aer Urban. Străzi urbane. Clădiri urbane. Locuinţe urbane.
Vieţi urbane. Vise urbane. Speranţe urbane. Zâmbet urban.
Suferinţe urbane. Singurătăţi urbane. Disperări urbane.
Gri urban. Paşi urbani.
Sfârşit urban.