Necuvintele

Timpul meu se măsoară în oameni. Uneori poveştile mă apasă atât de tare încât ţigla s-a prăbuşit într-una din camere. Nu, acum nu mai e nimeni aici, au plecat cu toţii. Tresar uneori când privesc de sus sau din lateral câte un vagabond cu un curaj destul de mare să se adăpostească aici, un spaţiu care nu mai ocroteşte, nici măcar de vânt sau de frig. Am devenit căminul celor care nu mai au nimic de pierdut.

Mă bucur că nu am picioare. Eu am ferestre. Sparte. Una lângă cealaltă, una în faţa celeilalte. Oare cum ar fi dacă oamenii şi-ar lăsa picioarele la intrare? Dacă ar fi construiţi din ferestre? Una lângă cealaltă, una în faţa celeilalte. Să le spargă, să iasă din ei, să-şi abandoneze tălpile, să nu mai mănânce pământul.

Timpul meu nu stă pe loc. În curând se lasă seară. Tic-tac... o bucată de var... tic-tac... un ciob... tic-tac... o viaţă...




Here's to the chaos inside (a toast)