Necuvintele

Casele îţi şoptesc poveşti în culori. Timpul stă pe loc, iar cerul este aproape....Atât de aproape încât dacă ridici braţele simţi că poţi atinge norii.
Acolo totul este posibil.





Trebuie doar să crezi.

Umbra învăluie ceea ce lumina abrutizează.




Lumina dezvăluie ceea ce umbra visează.

Ştii ce fac clădirile din prea mult dor de oameni?



Reinventează sunetul armonios al căderii.



Ştii de ce clădirile se ruinează?



Pentru a fi mai aproape de oameni.

Locuitori ai aceleiaşi celule.



Gemeni in uterul spaimei.

Frânturi de viaţă neglijate, înăbuşite de zbuciumul surd şi delirant al creşterii.
Imagini ce apar cu teamă şi dispar brutal. Pentru că sunt lovite. Pentru că respiră în alb, în negru şi în prea multe amestecuri vagi de gri. Mai ţii minte ce miros avea aerul respirat în culori?





Este ideal să ajungi un om mare. Dar oamenii cu adevărat mari sunt cei care încă ştiu... de copilul din ei... care zâmbeşte timid şi întinde braţele. Ascultă-l, priveşte-l şi miră-te. Vei rămâne surprins... ştie atât de multe.

...ziduri bătrâne. Înţelepte. Care strigă doar cât să te facă să întorci privirea către ele. Respectă-le şi nu trece indiferent. Opreşte-te o clipă.



Uită-te.



Simţi?