Necuvintele

Hai să spunem o poveste.
Hai să visam cu ochii închişi.
Amintindu-ne ce am uitat despre ieri.
Rostind cuvinte asimetrice.
Să privim cum trăiesc între două, trei, infinite existenţe ce-şi intuiesc finalitatea.
Cum îşi întind vocalele şi îşi rup consoanele.
Cum se caută, crezând că ştiu conturul celuilalt.
Nimeni nu se pierde, nimeni nu se câştigă, totul ia o altă formă.


Hai să spunem o poveste.
Hai să visăm realitatea cu aceeaşi tonalitate a căderii.
Oboseala unui alt început, asemănător cu atâtea alte începuturi.
Prima clipire înspre primul oftat.
Primul oftat înspre tavanul clădit şi sfărâmat în minte de nenumărate ori.
Zaţul cafelei de dimineaţă amestecându-ne cu scrumul primei ţigări fumate.
Uitatul în oglindă, centimetru cu centimetru, până la descompunerea întregului.
Trecutul nopţii din piele, îngropat într-o haină oarecare.


Hai să spunem o poveste.
Hai să ne visam sfârşitul.
Devenim umbra umbrei umbrei noastre.
Păşim inegal, forţându-ne privirea în întuneric.
Călcăm pe umbre şi pe noi, neştiind care dintre noi (doi, trei, infiniţi) este mai
(i)real decât celălalt.
Ne desfacem degetele pentru că suntem atraşi de pereţii opuşi ai camerei.
De câte ori murim în douăzeci şi patru de ore? În şaizeci de minute? Într-o secundă?
Aşteptând să renastem, ne abandonăm cu pleoapele căzute şi cu frigul în oase.