Necuvintele

Când viaţa nu te mai încape
Când ea a devenit prea mică
Te strânge, te loveşte
şi-ţi desenează pe pielea rece vânătăi,
Când totul pare interzis şi
nu poţi să sapi coşmarul minţii,
nu poţi să scoţi veninul printr-un urlet,
nu poţi să smulgi privirea din pământ,
nu poţi să tragi de nori cu dinţii,
nu poţi să-nfigi o unghie-n nisipul ud,
nu poţi să simţi cum vântul muşcă,
nu poţi să guşti o gură mută,
nu poţi să plângi un ochi închis,
nu poţi să rupi astăzi de ieri,
nu poţi să tai o oră moartă,
nu poţi să mori doar că ţi-e dor,
nu poţi să-ntorci din drum un gând,
nu poţi să spargi c-o piatră ziua
nu poţi să taci în linişti crude,
nu poţi să ţipi când totu-i surd,
nu poţi să tremuri în cădere,
nu poţi să cazi mai mult de-atât,
nu poţi s-aştepţi să vină pasul,
nu poţi să arzi distanţe-n palmă,
nu poţi să stingi distanţe-n pleoape,
nu poţi să uiţi că te-ai pierdut,
nu poţi să-nchizi durerea-n coaste,
Abandonează-te, primind un vis de împrumut
E bun, e blând, mototolit la colţuri
Ar trebui să-l ştergi puţin de praf
Trăieşte-l ca şi cum ar fi al tău
Dar nu uita, ascultă bine
Închide ochii, strâns închişi,
N-ai voie să trişezi, să vezi,
Nu poţi să...

... is sometimes the best way to find yourself.



Imprimând cu poveştile din noi fiecare centimetru străbătut.






Minu Blue şi-a ei lume infinită

Mă revolt, dar revolta se întoarce în mine, implozie la fiecare secundă. Şi nu, nu îmi oferă nicio siguranţă mintală lumea de afară. Muzica a devenit zgomot. Dansul nostru este greoi. Frigul exterior pătrunde în creier, trece prin carne şi sapă în măduva oaselor, iar cel interior pătrunde în aer, trece prin haine şi sapă în oameni.

M-am împiedicat, într-o dimineaţă, de o altă lume...












Dor de iarna din poveştile copilăriei, în care mă pierdeam cu tot cu gânduri în zăpada... Zâmbeam spunând către nimeni: albul fulgilor de nea este mai alb decât albul pur.

Hai să spunem o poveste.
Hai să visam cu ochii închişi.
Amintindu-ne ce am uitat despre ieri.
Rostind cuvinte asimetrice.
Să privim cum trăiesc între două, trei, infinite existenţe ce-şi intuiesc finalitatea.
Cum îşi întind vocalele şi îşi rup consoanele.
Cum se caută, crezând că ştiu conturul celuilalt.
Nimeni nu se pierde, nimeni nu se câştigă, totul ia o altă formă.


Hai să spunem o poveste.
Hai să visăm realitatea cu aceeaşi tonalitate a căderii.
Oboseala unui alt început, asemănător cu atâtea alte începuturi.
Prima clipire înspre primul oftat.
Primul oftat înspre tavanul clădit şi sfărâmat în minte de nenumărate ori.
Zaţul cafelei de dimineaţă amestecându-ne cu scrumul primei ţigări fumate.
Uitatul în oglindă, centimetru cu centimetru, până la descompunerea întregului.
Trecutul nopţii din piele, îngropat într-o haină oarecare.


Hai să spunem o poveste.
Hai să ne visam sfârşitul.
Devenim umbra umbrei umbrei noastre.
Păşim inegal, forţându-ne privirea în întuneric.
Călcăm pe umbre şi pe noi, neştiind care dintre noi (doi, trei, infiniţi) este mai
(i)real decât celălalt.
Ne desfacem degetele pentru că suntem atraşi de pereţii opuşi ai camerei.
De câte ori murim în douăzeci şi patru de ore? În şaizeci de minute? Într-o secundă?
Aşteptând să renastem, ne abandonăm cu pleoapele căzute şi cu frigul în oase.

(Lumea-i oarbă. Tu cum eşti?)



[...] şi ştii... mă simt bătrână, în armonie cu pielea, oasele şi ochii-mi decăzuţi. Nu te-aş mai atrage, aşa cum niciun corp învechit de timp nu mai reprezintă o enigmă. Toate sunt scrise pe trup, toate sunt la vedere. Mai putem noi oare [...] ? Iartă-mă, sperasem că şi "da" poate fi un răspuns într-o existenţă construită din "nu". Îl accept ca [...] viaţa mea.

Am deprins un automatism ciudat, poate-i doar o reacţie, un spasm. Continui să păşesc, mai nesigur ca altădată. Nu din cauza destinaţiei, doar ştim unde ne ducem cu toţii, ci din cauza picioarelor mele obosite de atâtea încercări, de atâtea reveniri. Acum nu mai fac niciun pas înapoi pentru că port în mine totul. Greutatea şi golul [...] mă sufocă, dar zâmbesc [...] nu ştiu ce altceva să fac.

Dacă ai putea să vezi cum decade totul în jurul meu... O infinită armonie, o tăcută înţelegere între mine şi aerul înconjurător. Privesc şi o mirare amară îmi modelează trăsăturile [...] ştie aşa cum şi tu ştiai cândva.

M-am gândit tot timpul la mii de vieţi alternative, regretul a devenit o a doua natură. Mă gândeam, în apăsarea nopţii, la cum am ştiut noi să [...] totul, devenind nimicul.

Ştiu, ştiu că vorbesc fără sens. Vroiam doar să [...] Nu te teme, am să tac [...] pentru tine.



(Lumea-i mută. Tu ai curaj să strigi?)

Şi mi-e greu să privesc realitatea cu ochi limpezi

Când plânsul rece al cerului îmi apasă privirea